Pentru început, puțină istorie. Reforma agrară din 1921.
Pentru a beneficia de măsurile legilor din 1921 de vânzare în masă a majorității pământului marilor proprietari s-au înscris pentru împroprietărire 2,3 milioane de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient. Dintre aceștia, până în 1927, au primit efectiv loturi 1,48 milioane de țărani. În urma acestor măsuri, împărțirea proprietății funciare arăta astfel: 64% din suprafața arabilă revenea categoriilor țărănimii cu loturi până la 10 ha; 16,6% (categoria mijlocie), loturi de 10-50 ha; 10,4% proprietari de terenuri cu 50-250 ha; 9,1% moșii de peste 250 ha.
Din punct de vedere social, reforma agrară din 1921-1927 (an în care operațiunile de împroprietărire au fost finalizate în cea mai mare parte) a fost apreciată ca fiind ”cea mai mare și mai îndrăzneață din lume” (”îndrăzneață” inclusiv din punct de vedere economic).
Dincolo de caracterul ei social, aproape unanim recunoscut, reforma agrară a fost, totuși, criticată la nivel economic. Principalele obiecții (la acea vreme) au fost legate de de-tehnologizarea agriculturii. Faptul că micile gospodării nu-și vor permite un instrumentar mecanizat care să le permită recolte și productivitate ridicată. Viața a contrazis însă previziunile specialiștilor în economie. Într-adevăr, producția de cereale (avantajată de tehnologie pentru cultivarea pe suprafețe extinse) a avut de suferit într-o anumită măsură. Dar micii proprietari s-au orientat către culturi de plante profitabile economic pe suprafețe mai restrânse.
După aproximativ 10 ani de la încheierea împroprietăririlor, înaintea celui de-al doilea război mondial, România a devenit unul dintre principalii exportatori agricoli din Europa. Desigur, criticile nu au dispărut, cea mai des întâlnită fiind cea conform căreia România era, în acel moment, o țară ”preponderent agrară”. E o critică pe