De vreo zece zile a început cea mai excitantă perioadă din viaţa politicienilor români: campania electorală.

Dacă în restul timpului, parlamentarul, ştiindu-se cu sacii-n căruţă, moţăie fără grijă în fotoliile din sălile de şedinţă şi se animă doar când vine vorba de vreun avantaj pentru el, acum se trezeşte cu adevărat la viaţă. De mobilizarea aceasta depind alţi patru ani de moţăială şi de avantaje.

Prin urmare, îşi suflecă mânecile, îşi freacă palmele şi se pune pe treabă. Adică începe să dea din gură. Neîntrebat. În primul rând, vrea să-şi facă simţită prezenţa, să-ţi arate că există. De obicei, face tot posibilul să nu iasă prea mult în evidenţă, ca să nu pună nimeni lupa pe ceea ce face, dar acum ţopăie şi se agită să fie remarcat. „Pick me! Pick me!" Desigur, nu se mulţumeşte cu atât. Ca să fie mai convingător, te abordează şi te trage de mânecă prin orice mijloace, doar-doar o reuşi să-ţi lase impresia că se interesează de tine. Printre altele, îţi pune în cutia poştală scrisori care încep cu „Dragă prietene" şi în care-ţi spune cât de mult te iubeşte şi-i pasă de tine. Nu e cazul să te întrebi de unde până unde eşti prieten cu un asemenea individ şi cum de l-a apucat aşa o dragoste subită încât să-ţi trimită scrisori de amor. Stai liniştit, nici măcar nu le-a scris el, iar semnătura olografă de la sfârşit e de fapt scanată şi apoi multiplicată la tipar. Habar n-are că exişti - şi n-o să ştie niciodată.

Aşa stând lucrurile, de ce ţi-ar păsa ţie că el există? Are măcar vreun merit, să fie în atenţia ta? Dacă te uiţi la cei mai mulţi dintre candidaţi, sunt copia fidelă a lui Agamiţă Dandanache. Nu se pricep cu adevărat la nimic, ai zice că nu sunt în stare nici măcar să treacă singuri strada şi te întrebi cum se vor putea ocupa ei de problemele ţării. De fapt, te înşeli când crezi că nu ştiu să facă nimic. Exact ca strămoşul lor Agamiţă Dandana