Victimă a unui viol de grup urmat de o tentativă de sinucidere, fata de 19 ani, Speranţa, a fost pacienta mea în 1989. Speranţa avea o afecţiune rară, sex psihologic masculin- şi cînd urina o făcea ca băieţii, nu lăsîndu-se pe vine ca fetele, şi, desigur, era atrasă de alte femei, pe care încerca să le protejeze, şi nu de bărbaţi. Patru bărbaţi din satul ei s-au hotărîtsă îi dea o lecţie de feminitate, au bătut-o, legat-o şi i-au arătat pe rînd plăcerile heterosexualităţii. S-a petrecut în România europeană şi creştină în celebrul an 1989, numai că nu a făcut nimeni un film despre asta. În 1993, cînd România rezista cererii Consiliului Europei de a decriminaliza homosexualitatea consensuală şi avea cei mai mulţi oameni în puşcărie pentru crima de a fi făcut sex în alt fel decît noi, majoritatea, (deşi în intimitatea casei lor) am scris despre ea şi, desigur, un senator de la România Mare m-a denunţat ca lesbiană chiar în plenul înaltului for democratic.

Cînd cazul Tanacu a umplut ziarele, printr-o coincidenţă, în aceleaşi luni din anul 2006 în care un fost director al centrului cultural francez monta piesa mea "Evangheliştii" ca protest contra cenzurii la români, doar pentru a declanşa noi valuri de încercări de cenzură şi ameninţări, societatea noastră a părut un moment că stă pe gînduri. Că îşi pune unele întrebări fundamentale. Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? Din păcate, întrebarea cea mai pregnantă a devenit repede cum e posibil să ne facem aşa de rîs în străinătate. Ca şi la problema ţiganilor, la care slavă Domnului, şi în aspectele ei contemporane, şi în cele istorice, ai ce să te întrebi, jalea noastră cea mai mare este cum ne văd străinii. Ne văd pe toţi ţigani? Ne văd pe toţi primitivi? Ne văd pe toţi superstiţioşi şi bigoţi? Problema cu ţiganii cerşetori şi artiştii neinhibaţi e că expun pe faţă, voluntar sau involuntar, asemenea aspecte ale ide