Cultura unei naţiuni are două componente: cultura vie şi moştenirile culturale. Unele naţiuni strălucesc în fructificarea moştenirilor, precum Italia, care trăieşte masiv din gloria personalităţilor Renaşterii ei (ca şi din tot trecutul său glorios), altele domină piaţa interesului prin valorile ei actuale, precum SUA. Desigur, se poate şi altfel. Unii valorifică maximal ambele componente, armonizând trecutul cu prezentul şi punându-le consecvent la dispoziţia fiecărei generaţii noi. Alţii însă, din motive ce rămân să fie discutate, nu fac nici una, nici alta.

După ce, în comunism, cultura română strict controla-tă de cenzura ideologică a fă-cut paşi însemnaţi, fie ei şi supra-vegheaţi, pentru valorizarea critică a moştenirii proprii (ediţii din clasici, redescoperiri de autori şi lucrări ale lor etc.), permiţând şi afirmarea unor generaţii de creatori autentici - şaptezeciştii care au învins dogmatismul stalinist, optzeciştii confruntaţi cu neostalinismul dictaturii lui Ceauşescu -, abolirea comunismului la sfârşitul lui 1989 a dezagregat vechiul sistem, de partid şi de stat, al editării şi al distribuţiei naţionale de carte, lăsând loc haosului de pe piaţa liberă, nestânjenită, dar precară. În cele două decenii care au trecut de atunci s-au petrecut multe lucruri spectaculoase (precum transformarea Ed. Politice în... Humanitas, crearea Ed. Polirom din... nimic ori dispariţia editurii specializate în ediţii critice, a reţelei naţionale de distribuire de carte şi de periodice). S-au iniţiat şi construcţii tenace, dificile, parţial de succes (precum iniţierea programelor de sprijin ale Ministerului Culturii, crearea Institutului Cultural Român etc.). De bine, de rău, lucrurile funcţionau şi, chiar dacă tirajele titlurilor originale şi ale traducerilor au scăzut de la sute de mii de exemplare la câteva sute, ritmul, diversitatea şi numărul operelor au