Undeva, pe o uliţă a satului Răduleşti, comuna Vânători, câţiva copii necăjiţi visează cât e ziua de lungă la jucăriile pe care alţii, mai norocoşi decât ei, le au. Sunt un băieţel crescut de bunica lui, Elena Nistor, şi trei fetiţe, copilele Ioneliei Ciubotaru, care spune că orice ar face, nu va reuşi vreodată să câştige suficienţi bani din munca zilieră, pentru a le cumpăra şi jucării, pe lângă mâncare. Drept urmare, păpuşile, mingile şi maşinuţele atât de dorite vor rămâne, pentru cei patru prichindei, cine ştie pentru câtă vreme, doar un vis. Un vis interzis...

Poate că părinţii celor trei surioare se complac să trăiască în nevoi şi sărăcie. Poate că nu „pun osul la treabă” suficient ca să le asigure odraslelor strictul necesar. Şi poate că, într-adevăr, nu-i interesează că acestea sunt, mai mereu, nespălate şi flămânde.

Poate că şi în cazul lor, ca şi în atâtea altele, viciile adulţilor primează în faţa nevoilor micuţelor. Însă cum acestea nu au nicio vină, şi se jucau prea frumos în ţărâna din faţa porţii când le-am întâlnit, am decis să povestesc nu despre sărăcia sau mizeria în care vieţuiesc, ci despre visul lor neîmplinit: jucăriile. Unii ar putea considera că lipsa acestora din copilăria lor este ultimul lucru care ar putea să conteze. Amintiţi-vă, însă, de propria copilărie, amintiţi-vă cu sinceritate ce daruri vă bucurau mai mult? Hăinuţele? Mâncarea? Sau poate... vreo jucărioară?

Chiar dacă de abia au ce mânca de pe o zi pe alta, chiar dacă în căsuţa lor cu odăi insalubre te izbeşte devălmăşia şi cu toate că apa şi săpunul par a se întâlni rar cu trupuşoarele micuţe, cele trei fetiţe în vârstă de trei, cinci şi şapte ani, nu-şi doresc altceva decât... jucării. Îşi doresc atât de tare să strângă în braţe câte o păpuşică şi atât de imposibilă li se pare îndeplinirea acestui vis, încât îl rostesc timid, chiar cu o oarecare tea