Ţara noastră este poziţionată „mai bine” chiar decât ţările nordice, renumite pentru nivelul ridicat de impozitare a veniturilor.

43% din costurile salariale intră în buzunarele statului, performanţă care ne face să ne plasăm în primele 10 ţări din lume ca impozitare a muncii, la mică distanţă de primele clasate – Belgia 49,5%, Franţa 45,5%, Germania 44,9%. Procentul este cu mult peste cel înregistrat în state cu un nivel de trai mult mai ridicat faţă de cel din România, Luxemburg (27,5%), SUA (27,5%), Islanda (25,2%), Irlanda (23,4%), Coreea de Sud (19,8%) sau Elveţia (17,8%) fiind doar câteva dintre ţările pe care le depăşim în topul taxării aplicate angajatului şi angajatorului. Nici ţările nordice, renumite pentru nivelul ridicat de impozitare a veniturilor, nu ne pot ţine piept, Danemarca înregistrând un grad de taxare a muncii de 36,7%, Finlanda de 36,3%, iar Norvegia de 33,7%. Impozitarea muncii a fluctuat în România, după Revoluţie, maximul fiind atins în 1999, când s-a ajuns la 48, 2%, iar minimul, în 2008, anul cu cea mai mare creştere economică a ultimelor două decenii, când statului îi reveneau doar 40,9% din cheltuielile salariale. Munca la negru încurajată de gradul de taxare Având în vedere cifrele prezentate mai sus situarea României printre primele ţări ca nivel al muncii la negru nu este surprinzătoare, dările considerabile pe care trebuie să le plătească statului sau nevoia de a primii sume mai mari „în mână”, fiind motivele invocate de angajatorii, respectiv angajaţii aflaţi în ilegalitate. Potrivit unui sondaj realizat 2008, în rândul a aproape 11.000 de angajaţi din 11 ţări central-est europene, 23% dintre respondenţii din România au declarat că au primit în ultimele 12 luni o parte sau întregul salariu „în plic”, faţă de 3% în Cehia, 5% în Slovenia, 11% sau 11% în Polonia. Cum se împart procentele? Angajaţii nu cunosc, de regulă, câ