Atâta calm politic, în plină campanie electorală era aproape nefiresc. Coabitarea, proclamată de Victor Ponta, invitarea acestuia, de către Traian Băsescu, să-l însoţească la Bruxelles, discuţiile lor lungi şi potolite, urmate de declaraţii politicoase semănau a perversiuni, în contextul în care, de ani de zile, politicienii români o ţin într-un scandal, cu scurte perioade de respiro, ce intervin doar atunci când beligeranţii obosesc. Sunt capabili să se certe din orice – predispoziţia spre polemica agresivă, manifestată la televizor reprezentând, de altfel, singurul mijloc de a obţine notorietate şi de a promova în partid -, dar ocolesc, în general, chestiunile de politică externă, din două motive: foarte puţini se pricep la ele şi nu sunt interesante pentru electorat. Cum ignoranţa nu a constituit niciodată un impediment serios în datul cu părerea, dezinteresul public a ferit România de dispute poltice majore legate de Uniunea Europeană. Din vara aceasta însă, când premierul Victor Ponta a fost pus la colţ de liderii europeni, europarlamentarii PD-L au denunţat la toate cancelariile „lovitura de stat”, iar grupurile politice din Parlamentul European s-au poziţionat, mai mult sau mai puţin nuanţat, în spatele USL şi PD-L, lucrurile s-au schimbat. Electoratul divizat între suspendatul Băsescu şi USL a devenit mai sensibil la vorbele şi atitudinea liderilor UE, însuşindu-şi interpretarea simplistă şi partizană, expusă de politicienii români sau formându-şi propria opinie, independent de „traducerile” puterii şi opoziţiei. UE a intrat, astfel, în campania electorală din România.

De la discursurile cu iz naţionalist ale lui Crin Antonescu („Nu trebuie să aşteptăm favoruri de la Barroso şi Reding, dar România, primul-ministru, trebuie să dăm garanţia că noi conducem România şi nu în urma unor compromisuri cu serviciile, Băsescu, cei din afară”, „România are d