E cumplit de greu să joci în ziua de astăzi rolul de candidat la Parlamentul României. Dincolo de finanțarea unei astfel de aventuri, lucrul cel mai dificil de îndurat pentru un aspirant la senat sau deputăție ar trebui să fie penibilul situației în care te bagi. Presupunând utopic că nu te adresezi unei mase de ignoranți și că în fața ta ai un alegător căruia îi e natural să judece, firește că, în calitate de parlamentabil, te-ai întreba ce poți să le spui oamenilor fără să trăiești un sentiment de jenă. Să nu-ți amintească lumea că reprezinți partidul care tocmai a făcut exact ceea ce promiți tu că n-o să mai faci. Sau invers. Că e evident că nu poți să pui în practică ceea ce partidele tale se lăudau că vor face înainte să ajungă la putere. Nu e deloc ușor să treci prin așa ceva și nu i-aș dori nici dușmanului să încerce o astfel de experiență dacă nu se dotează cu un obraz gros ca talpa. S-ajungi tu candidat al uniunii aflate la putere să te comporți ca și când formațiunea ta s-ar afla în opoziție contribuie vârtos la comedia campaniei. Căci numai așa poți veni în fața electoratului de graniță, cerând votul pentru dedicata ta luptă împotriva corupției, când tu în vecii vecilor, amin!, n-ai avea cum să justifici averea de care dispui. Acum, Cornel! Îmi place la nebunie cum sună. Candidează din partea popularilor și, la prima vedere are un mesaj bun, cel cu parlamentarii anonimi de până acum, ca și cum notorietatea unui Gigi Becali ar aduce neapărat și ceva bun României în legislativul european. Dincolo de subtilitatea mesajului însă, dl Cornel jură că nu va mai permite nici în ruptul capului să se repete treaba cu reducerile salariale din perioada Boc. Cu un astfel de mesaj puteai fi credibil doar dacă veneai după o zbuciumată perioadă de disidență în partid. Mi-l și imaginez acum vreo doi ani pe dl Cornel cum, legat în lanțuri, făcea antecameră la șeful său ierar