În majoritatea cazurilor, noi, românii, cădem în păcatul îngâmfării. Avem impresia că în jurul nostru se învârt toate, dacă nu chiar soarele, măcar marile puteri mondiale. Un astfel de păcat l-am simţit în aceste zile, când întâlnirea de mâine de la Bruxelles a fost transformată de „corifeii” politicii româneşti în prilej de dispută electorală.
Nu vreau să cad în păcatul lor, să speculez politic negocierile cu guvernele privind finanţarea Uniunii Europene în perioada 2014-2020, aşa că mă voi apleca asupra importanţei acestei întâlniri. Începând cu 2014, România va fi un partener concurenţial cu celelalte state ale Uniunii Europene, nu unul privilegiat, aşa cum am fost în perioada 2007-2013. Automat, pentru a nu intra într-o concurenţă directă cu state care pot să atragă mai competent fonduri europene, care au o capacitate de cofinanţare mai mare şi care au specialişti mai buni, acum trebuie să negociem cât mai profitabil pentru România. Atenţie, negocierile nu sunt nici pentru preşedintele Traian Băsescu (care îşi va încheia mandatul în 2014), nici pentru premierul Victor Ponta (care va fi premier cel mult până în 2016, deoarece niciun premier n-a rezistat mai mult decât un ciclu de patru ani). Negocierile sunt pentru România, pe o perioadă de opt ani.
Am văzut în disputa electorală la nivel înalt două moduri de abordare: unul, prin care să ne arătăm fidelitatea (cu iz de slugărnicie) faţă de mai-marii Europei, în special madam Merkel. Cea de a doua abordare a fost una cu faţadă naţionalistă, dar substratul a arătat mai mult trufie, atitudine de „ţanţoş”, cum spun ardelenii.
Ambele abordări mi se par nefericite, ca să mă exprim blând, pentru că au fost afişate nu pentru România, ci pentru anumite poziţii voit antagonice, politic şi administrativ. Oricât de îndepărtatate sunt „soluţiile” oferite de beligeranţi, ecuaţia este simplă: România este
