Urmăresc de ani de zile, cu detaşare ura unor oameni faţă de Traian Băsescu. Când ea îmbracă forme oficiale făcându-ne pe toţi să pierdem bani şi timp, cum s-a întâmplat în această vară, cu referendumul, ura aceasta mă îngrijorează.
Altfel mă amuză. Atâţia oameni politici importanţi nu au altă preocupare, nu au program pentru viitorul ţării, par să nu aibă nici măcar o viaţă personală. Trăiesc împotriva lui Băsescu de dimineaţa până seara. Aceasta este raţiunea lor de a fi. Aşa cred ei că se identifică printre ceilalţi. Culmea este că nu le iese nimic. Şi cu cât dau chics mai rău, cu atât mai mult se înverşunează. Fiecare eşec şi-l transformă ei singuri în victorii răsunătoare. După ce s-au făcut de râs se felicită între ei. Râcâie prin jur şi găsesc noi argumente pentru lupta lor. Continuă.
Preşedintele nu numai că rezistă dar nici nu prea îi bagă în seamă. Cred că are un ascendent asupra lor. Nu doar funcţia în care a fost ales. Ascendentul vine din faptul că ei se leagă de el, din minut în minut. Unii îl atacă şi profesionist, reuşind să îl enerveze cam o dată la două luni. Ceilalţi, majoritatea sunt ca şi căţeluşii care latră la dulăi de după gard. Sunt penibili de cele mai multe ori şi îi fac chiar propagandă. În loc să îi caute alte capete de acuzare căţeluşii defilează cu cele cu care Băsescu a câştigat nenumărate confruntări cu electoratul.
Culmea este că duşmanii nu prea au câştigat nici o confruntare cu alegătorii. Sau dacă au fost, pot fi numărate pe degete.
De ce-o fi câştigat mereu Preşedintele? Îl susţineau Barroso, Gitenstein şi Merkel când a ajuns comandant pe cele mai importante nave, sau Primar general? Greu de crezut, deşi nu se ştie niciodată. Eu cred că a câştigat pentru că înţelege poporul român, ştie ce aşteaptă acesta de la el şi, mai ales ştie ce să-i spună. Duşmanii fac parte din acest popor. După
