La doi ani după ce s-a aruncat în cap în Parlament, Adrian Sobaru declară, cu părere de rău, că n-a rezolvat nimic. Cumva el trăiește acum „regretul sinucigașului de la metrou”: bine că n-am murit tăiat de metrou, că nu schimbam lumea dacă muream. Bine, au întârziat unii la muncă.
Adrian Sobaru avea un copil bolnav, o situație materială gri și una psihică și mai întunecată. Așa că a plănuit luni de zile gestul din Parlament. L-a amânat când a venit în vizită fratele său din Canada, că nu-i frumos să-i strici concediul omului. Apoi n-a reușit să se arunce în momentul când Băsescu vorbea în Parlament. Deh, noroc de marinar.
De la momentul când a-ncercat să se sinucidă și până acum, copilul aproape-i vindecat. Nu pentru că a schimbat sistemul, ci pentru că oamenii au donat cazului său. Salariul e mai mic, că nu mai e trimis pe teren, stă într-o cămăruță, cât mai aproape de sol. Se simte izolat, dar cum altfel într-o societate care crede că SIDA se ia prin strângere de mână și homosexualitatea se transmite vizual? A crezut că va ajunge-n Parlament, să se arunce alții pe lângă el, după ce Ponta i-a promis că-l pune pe liste. N-a mai ajuns pe listele USL. Poate că Ponta n-a fost impresionat de cădere. Sobaru a ajuns la o concluzie pentru care nu trebuie să te arunci în cap: pe liste ajungi când cotizezi.
Am înțeles perfect disperarea lui Adrian Sobaru. Nu mai poți, te arunci. Clachezi. E uman să faci astfel de gesturi. Dar de foarte puține ori eroic. Ca săritura lui Sobaru să conteze trebuia să aibă capul mai mare. Atât de mare încât sub el să strivească toată pleava de politicieni pe care-i blama că au furat libertatea și democrația. Ori măcar să fi planat până-ntr-un cap important: Băsescu/Ponta/Crin/Iliescu/ș.a.m.d. Altfel n-ajută la nimic. A murdărit mocheta unor oameni cărora nu le pasă. Ba, mai mult, o să fure iar din buget când vor cumpăra soluți
