Alonzo King, coregraful a cărui trupă, baletul „Lines" din San Francisco, a încântat publicul bucureştean în acest weekend, deşi nu s-a aflat în România, a acordat totuşi, de peste mări şi ţări, un interviu în exclusivitate pentru RL.
Un demn reprezentant al dansului contemporan, Alonzo King a preluat o moştenire importantă de la „avangardişti" ca Maurice Béjart sau conaţionalul său Alvin Ailey, el însă reuşind să sublimeze mişcarea aducând chiar şi simplul gest la nivel de mare artă. În spectacolul de la Bucureşti, prezentat în cadrul „Întâlnirilor JTI", au putut fi văzute două balete diferite, unul pe un colaj de muzică barocă, în special pe muzică de Arcangelo Corelli, balet intitulat „Praf şi lumină", şi unul complet diferit, „Rasa", pe muzică indiană ritualică, interpretată pe faimosul instrument „tabla" de interpretul şi compozitorul Zakir Hussain. Deşi dansul contemporan a pornit la vremea lui ca o disidenţă faţă de baletul clasic, acum lucrurile s-au mai echilibrat. Dintre cei 11 balerini ai lui Alonzo King, unii au instruire clasică, unii au făcut doar dans contemporan, în timp ce alţii sunt debutanţi, învăţând să danseze profesionist chiar de la marele maestru. Despre dans în variatele sale manifestări am vorbit şi noi cu Alonzo King.
Domnule Alonzo King, în opinia dumneavoastră, cine ar învinge azi pe scenă în lunga „luptă" dintre baletul clasic şi dansul contemporan?
Clasicul în general se referă la echilibru, echilibru între toate lucrurile şi pe toate fronturile. În idealul clasic, forma este mai presus de toate şi doar forma în sine este cea care comunică mesajul unei opere. Personalitatea trebuie să se supună structurii. Comunitatea este mai importantă decât persoana individuală şi macrocosmosul e, de asemenea, mai semnificativ decât microcosmosul. Integrarea în „marele tablou" este mesajul obligatoriu, itablou în care de a
