Începând cu 1967, România a întreţinut relaţii diplomatice oficiale cu RFG. Decizia regimului de la Bucureşti a provocat un cutremur în lumea comunistă, care contesta legitimitatea statului vest-german. Substratul politicii neobişnuite a lui Ceauşescu a fost „vânzarea“ etnicilor germani din România către RFG

Între România socialistă şi Republica Federală Germană existau încă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej relaţii economice profitabile. Primele contacte s-au făcut în Bucureşti, la sediul Consiliului de Miniştri, prin primirea reprezentantului de la firma germană Krupp de către vicepremierul Alexandru Bârlădeanu. Cu acest început, puţin perceptibil şi puţin interesant pentru mediile politice, s-a mers mai departe.

„DISIDENŢĂ" ÎN BLOCUL PRO-SOVIETIC

Când sovieticii purtau discuţii despre statutul celor două Germanii - Republica Federală Germană (RFG) şi Republica Democrată Germană (RDG) -, românii au semnat, în 1963, acordul de înfiinţare a reprezentanţelor comerciale cu RFG. Alte state, precum Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia, au făcut-o abia după trei ani. Din 1963 şi până în vara lui 1968, când a fost invadată Cehoslovacia, problema unificării şi relaţiilor cu cele două Germanii a fost punct de bază pe agenda diplomaţiei europene.

Complicaţiile situaţiei au făcut ca românii să aibă relaţii diplomatice cu vest-germanii, la nivel de ambasadă, abia în 1967. Întâlnirile lui Corneliu Mănescu, şeful diplomaţiei româneşti, cu omologul său vest-german Willy Brandt şi cu cancelarul federal Henry Kissinger au fost larg mediatizate de presa liberă. Iar lagărul comunist a intrat în alertă.

Nicolae Ceauşescu preluase şi în acest caz moştenirea lui Dej, zguduind lumea politicii mondiale şi stârnind furia aliaţilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Invers proporţionale cu reacţiile acestora au fost poziţiile occidentale. Aşa cum