Din ce în ce mai mulţi reputaţi analişti politici par să concluzioneze că liderul PNL şi-a adjudecat fără drept de apel titlul de pericolul public numărul 1 pentru tânăra democraţie românească. În faţa pleiadei de argumente existente în acest sens, concluzia este nu doar logică, ci şi greu de combătut. După o vară fierbinte în care interimarul nu a contenit, printre altele, să incite cetăţenii la desfiderea Curţii Constituţionale şi DNA, decembrie electoral îl prinde pe Crin Antonescu prea obosit pentru a mai mima un minim efort în cadrul campaniei, preferând din start varianta victoriei electorale căzute în gura domniei sale precum proverbiala pară mălăiaţă.

A mai găsit, desigur, şi puterea să-şi ticsească partidul cu cele mai stupefiante personaje ale tranziţiei româneşti sau să răcnească la orice liberal cu suficientă verticalitate pentru a critica eraticul său comportament. Singura sa poziţie ideologică mai coerentă este naţionalismul acerb, mesajul de bază fiind invariabil acelaşi: Pe tarlaua mea fac ce vreau! Comparativ cu Antonescu, până şi Ceauşescu ţinea la legături mai bune cu demnitarii străini şi ambasadorii acreditaţi la Bucureşti. Xenofobia liderului liberal nu este nici măcar dublată de vreo afecţiune notabilă pentru „poporul" cu care tot umblă în gură, la recenta lansare a programului de guvernare USL Antonescu ţinând să înştiinţeze nonşalant naţiunea că „împreunează genii şi analfabeţi, oameni de caracter şi prostituaţi perpetui".

S-ar putea ca în cele din urmă retorica şi acţiunile sale incontinente să servească, involuntar, însă tocmai cauzei fragilei democraţii a ţării. Discursul său strident antioccidental şi antieuropean, vituperările constante împotriva unor lideri europeni sau oficiali de prim rang ai Comisiei Europene i-au determinat pe aceştia să ignore pentru moment criza datoriilor şi să monitorizeze România la sânge - nicid