Ceea ce a fost până săptămâna trecută doar un subiect de discuţii politico-diplomatice sau o temă de reflecţii academice, pare să devină o sumbră realitate în teren. O miză de viaţă şi de moarte. Este din nou război în Orient, în teritoriile palestiniene.
După lecţiile amare ale „primăverii arabe” din 2011 şi eliberat de constrângerea politică a alegerilor prezidenţiale din Statele Unite, Israelul se arată hotărât să-şi definească rapid un nou profil şi o nouă relaţie de putere în raport cu lumea arabă, la rândul ei înnoită prin căderea unor longevivi dictatori din regiune. Campania din Gaza e doar începutul acestei noi orientări politico-militare, nu sfârşitul proiectului israelian, după cum a sugerat chiar ministrul Apărării, Ehud Barak. Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că Israelul a fost profund nemulţumit de evoluţiile din zona MENA (Middle East and Northern Africa) şi a avertizat Washington-ul în mod repetat asupra pericolelor care pândesc în spatele unei aşa-zise „primăveri arabe”, lipsită însă de alternativa reală a democraţiei liberale şi de soluţii de guvernare, altele decât cele militare sau islamiste, singurele la îndemână pentru această etapă a dezvoltării politice locale. Scenariul cel mai sever, cel al ciocnirii civilizaţiilor de care vorbea în anii 90 Samuel Huntington, pare acum mai probabil ca oricând în Orientul Mijlociu, unde Israelul este o insulă a democraţiei şi dezvoltării moderne înconjurată de o mare arabă, în care Islamul cunoaşte o neaşteptată consolidare în ultimul deceniu, inclusiv sau în primul rând la nivelul generaţiei foarte tinere.
Ştim, de asemenea, că în Israel vor urma alegeri generale anticipate pe 22 ianuarie 2013, pentru al 19-lea Knesset. Unii comentatori, chiar occidentali, încearcă să acrediteze ideea că ofensiva „The Pillar of Defense” este o simplă strategie electorală a cabinetului Netanyahu. Ar fi,
