În toate timpurile, “canibalii” sportului au fost suspectaţi. Iar acest timp e mai rău decît oricînd

Steliştii beau ceva galben. Nu e banc. Nu e de la Bivolaru. E ceai. Ba nu e ceai, e un energizant. Vă hotărîţi odată? Dar staţi puţin, ceaiul nu e un fel de energizant? Şi dacă era ceai, doar ceai, de ce se strîmbau aşa. Şi de ce culegeau cu grijă pungile scăpate pe jos? Sau a fost la mişto? Sau sîntem nebuni dacă avem impresia că ar putea bea “ceva”, The “Ceva”, în plină nocturnă, în văzul tuturor? Halucinant! În acest moment lumea se împarte în două fronturi, cei care cred că steliştii “iau ceva” şi cei care i-ar îngropa de vii pe cei dintîi. Între ei, în no mind’s land, bate vîntul habarnismului. Din cînd în cînd se exprimă sibilinic cîte un Ţiriac sau un Loţi: “Nu Steaua aleargă prea repede, ceilalţi aleargă prea încet”. “Steaua e prea bună pentru că sînt prea slabi ceilalţi”. Un fel de a spune fără să spui. Un fel de “nu vă mai plîngeţi, organizaţi-vă!”.

Sau poate că visăm. Real e că steliştii reacţionează, deocamdată, destul de bine în faţa valului de suspiciuni. Ironic, dar nu agresiv. A trecut ceva vreme de la “dopajul patriotic” al lui Rică Neaga. Totuşi, n-am ajuns prea departe. Dopajul, pentru mulţi, ţine de vrăjitorie sau de nervozitatea prăbuşirii unor idoli. Nu ştim cu ce se mănîncă sau cu ce se injectează. Dopajul e cancan şi butaforie în ţara în care Moartea s-ar întinde la bancuri cu clienţii.

Să pricepem cîteva lucruri înainte de a spune prostii. Întîi că nu poţi stigmatiza pe baza unor impresii. Poţi intra la bănuieli, dar în nici un sistem raţional acestea nu ţin loc de dovezi. Pe de altă parte, pînă şi organismele antidoping recunosc că testele sînt în impas. Atunci cînd sînt, vorba lui Federer. A fi “negativ” nu mai e mare lucru. În multe cazuri înseamnă doar să fii mai şmecher. Să ai doctori mai buni, implementare mai bună. S