Mi-am dat seama că așteptarea metroului poate fi extrem de educativă, chiar dacă informația care rulează pe ecranele amplasate în stații e adesea repetitivă. Dar dacă mi-a rămas ceva în cap, după toate orele de latină din școală, e că repetitio est mater studiorum, așa că nu mă deranjează să văd, zile la rând, aceleași știri și imagini. Unele dintre ele chiar ajung să-mi capteze periculos de mult interesul. Așa s-a întâmplat și cu filmul de animație Hotel Transylvania. Deși colegul meu George Bonea i-a dedicat un articolcare ar fi trebuit să mă țină cât mai departe de filmul ăsta, doza aia de masochism care mă face să-mi cumpăr pantofi doar pentru că sunt frumoși mi-a băgat în cap ideea că-i musai să-l văd și eu. După ce am încercat, în zadar, să mai conving măcar un suflet că ăsta-i filmul care produce revelații și descătușări mai ceva decât drăcia aia cu vampiri care a schimbat pentru totdeauna și în rău noțiunile de film bun și de bărbat mișto, i-am promis unei prietene că, dacă merge cu mine la film, îi dăruiesc ei eșarfa mea cu buline verzi și roz pe care n-am avut niciodată de gând s-o port, dar pe care o păstrez cu sfințenie, fiindcă-i de firmă. Prietena a cedat ispitei, dar m-a amenințat că, dacă aveam să fim singurii adulți fără copii din sală, m-ar fi chinuit așa de rău, că epilatul inghinal avea să mi se pară o bagatelă. Ne-am cumpărat, cuminți, bilete și ochelari 3D și ne-am așezat la locurile noastre. În câteva minute sala s-a umplut de pitici zgomotoși și nerăbdători să foșnească pungile de chipsuri și să le ceară părinților să-i ducă la toaletă de câte șapte ori în cele doar două ore cât a rulat filmul. Fiindcă noi nu ne-am cumpărat prostioare de ronțăit la film, din cauza prietenei mele care a zis că mâncatul în fața televizorului îngrașă de trei ori mai mult, deci ronţăitul în faţa ecranului de cinema trebuie că îngraşă înzecit, am profitat de întune