Cartea lui Adrian Chivu este și un portret al ultimelor decenii de ceaușism. Camuflat inițial de calitatea literară a textului, eseul implicit de istorie recentă este discret-polemic față de celebrul volum O lume dispărută (2004, autori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici şi Ioan Stanomir). La Adrian Chivu, nota caracteristică pare să fie iertarea. Nu revolta, nici resemnarea, ci iertarea.
După un ocol de două romane și un volum de poezie, Adrian Chivu s-a întors la el însuși, cel care performa atât de special la debut, în Caiet de desen (Curtea Veche, 2007). Cu Exit și cu Benzi desenate, părea blocat într-un șir de pastișe și autopastișe. Exit (2008, un roman cu proxeneți și prostituate) încearcă violența tip Radu Aldulescu, însă ratează tensiunea reală a setei de mântuire din cele mai bune titluri ale acestuia. Benzi desenate (2010) duce la extrem, adică în experiment, ficțiunea horror care palpita întrețesută în Caiet de desen. Amândouă cărțile rămân prea aproape de limita bunului gust. Mai reușit este volumul de poezie narativă Obraji albaștri, pleoape verzi și buze mov (2010), un travesti, până la urmă original, după ce se caută intens pe lângă modele precum Mircea Cărtărescu sau Cecilia Ștefănescu.
Romanul Strada, tipărit recent la Polirom, se întoarce, din fericire, la proza cu narator copil, înfruntând o concurență redutabilă în plutonul celor care scriu „amintiri“ din copilărie: Aglaja Veteranyi, Radu Pavel Gheo, Ana-Maria Sandu, T.O. Bobe, Matei și Filip Florian, Cezar-Paul Bădescu, Gabriel Chifu ș.a. Adrian Chivu are însă o puternică formulă personală, în care artificiul literar înmulțește caratele egoficțiunii și evită abil monotonia. Te câștigă de la bun început claritatea sofisticată, și ea vine în bună măsură din „casting“. Vocea narativă e întotdeauna bine aleasă și bine slujită de scriitură
