István Örkény și I. L. Caragiale. Două fotografii pe panoul de la Târgul Internațional de Carte de la Tg. Mureș. Unul s-a născut în 1912, celălalt a murit în același an.
De fapt, mult mai mult decât doar două fotografii. Örkény se lasă în spate zâmbind, aproape râzând. Are un costum gri, cravată – tipul burghezului care nu e burghez deloc și este totuși putred de bogat, mai ales printre scriitorii săraci lipiți pământului. Când fotografia a fost făcută, era un scriitor în socialismul realist din Ungaria, pe care se vede totuși bunăstarea materială în care a crescut fiind copilul unui farmacist de origine evreiască.
Caragiale cu ochii ageri ca ai lui Gheorghe Dinică, cu o mustață neagră și usturătoare, cu o căciulă neagră pe cap de parcă i-ar fi mereu frig, un grec trădător de neam și de țară, cum a fost și mai este numit de proștii patriei.
Doi mari scriitori, doi oameni cu un simț al umorului teribil (teribil și simț, și umor), unul cu prozele instante și piese grotești, celălalt cu momente enorme și comedii distrugătoare.
Unul care are o tradiție mai lungă (s-a și născut mai târziu), celălalt care e primul și cel mai mare până astăzi, mă rog, cel mai puternic și mai simbolic oricum. Dacă vorbim despre ”maghiarime”, nu numele lui Örkény e primul care ne vine în minte; dacă vorbim despre ”românime”, Caragiale e de neocolit și de neuitat.
Unul e un burghez dacă nu luăm în considerare inepțiile epocii în care a trăit: imaginea lui de om așezat e într-un contrast desăvârșit cu prostiile epocii și regimului; celălalt, un om care protestează vehement împotriva epocii în care a trăit, a neamului din care se trage și a omenirii în general.
Două fotografii; o paralelă care nu-ți iese din minte multă vreme de acum încolo.
István Örkény și I. L. Caragiale. Două fotografii pe panoul de la Târgul Internațional de Carte de la Tg. Mure
