"Creştem TVA-ul, scădem veniturile salariale, reducem locurile de muncă, prăbuşim cu totul puterea de cumpărare. Iar rezultatul? Criza îşi vede de treabă, mai departe!" Diagnosticul acesta, radical şi acuzator, pe care puţini oameni de bun simţ ar avea motive să-l contrazică, a fost pus de Michael Sommer, preşedintele Uniunii Sindicatelor din Germania (DBG). El nu se referă, strict, la ceea ce se întîmplă într-un punct sau altul al tensionatei economii europene, ori globale, ci la soluţiile cu care politicienii au tratat şi continuă să trateze cea mai gravă situaţie economico-financiară pe care societatea modernităţii tîrzii, în ansamblu, a cunoscut-o. Ceea ce Sommer a pus pe masa politicienilor şi a dezbaterii publice se depărtează semnificativ de tot ceea ce se discută actualmente în jurul bugetului Uniunii Europene şi, mai general, de reţetele bazate pe creşterea fiscalităţii şi refacerea (nu e clar pe ce cale!) a echilibrelor financiar-bancare. Presa nu s-a sfiit să vorbească despre propunerile sale ca despre un nou Plan Marshall destinat economiilor ţărilor celor mai lovite de criză, cele a căror derivă nu pare să fie oprită de niciun fel de planuri şi măsuri de austeritate. Răspunsul său, de inspiraţie neo-keynesiană, nu străluceşte neapărat prin originalitate teoretică. Nici n-ar fi fost cazul! El iese însă în evidenţă, masiv, prin radicalitatea abordării, la nivel de macro politici economice, europene. Din perspectiva propusă de Sommer, salvarea de la prăbuşire a acestor economii şi societăţi este posibilă dacă este pus în acţiune un plan masiv de investiţii în insfrastructuri de comunicaţii, transport, surse şi modalităţi noi de transport pentru energie, non-poluantă şi alternativă. Valoarea acestor investiţii ar trebui să fie de ordinul a cel puţin 2% din PIB-ul anual al Uniunii Europene, pentru o perioadă de cinci, la şapte ani. Motivul pentru care ţări