Lumea în care trăim, nesfârşită şi diversă, în pofida torentului de informaţii revărsat datorită adevăratului dezmăţ al audio-vizualului, o-nchidem în „cercul nostru strâmt” familie-casă-serviciu-rude-prieteni. Sute de mii de români (milioane?) n-au văzut marea, alte sute (dacă nu tot milioane) n-au trecut pragul Bucureştilor. Lumea şi-a deschis larg porţile pentru unii, le-a întredeschis zgârcit pentru alţii, dar le menţine ferecate în faţa celor cărora vârsta le-a stins din cutezanţă, şi puţinii bani n-au cum le susţine fărâma rămasă.

Armata obligatorie îl mai scotea pe flăcău din cotlonul lui de ţară şi-l întorcea în sat dacă nu mai înţelept, oricum mai umblat. Acum, Gheorghe şi Vasile (dacă nu cumva îs botezaţi, după modă, Cosmin şi Codrin) sar direct din fundul Moldovei în inima Europei. Accidentele de adaptare devin inevitabile. Firesc ar fi să plece din ţară mai întâi cei cărora pregătirea şi experienţa le îngăduie să aspire la angajare rapidă şi profitabilă. Se-ntâmplă, însă, invers: întâi de toate se călătoresc cerşetorii romi, apoi desnădăjduiţii, urmaţi de armata necalificaţilor dispuşi să accepte orice şi în orice condiţii. Valul de computerişti ce au emigrat în Canada şi SUA a înregistrat câteva sute de nume, în vreme de zidarul şi salahorul român îl afli multiplicat în sute de mii de exemplare, din Cehia până-n Portugalia.

Şi bunicul meu a plecat cândva, în 1912. Atunci, Bucovina se afla sub stăpânire kesaro-crăiască, românul era naţie oropsită, marginalizată, pe alocuri terorizată, aşa că motivaţia emigrării era deplină – chiar dacă atunci (ca şi acum) rămânea acasă, în necaz şi lipsuri, restul familiei. Haralambie Iacoban din Comăneşti lăsa în urmă 11 copii şi-o soaţă bolnavă de cancer. De departe, a izbutit s-o ţină mulţi ani în viaţă trimiţându-i din SUA şi, apoi, Canada, dolari pentru doctori şi doctorii, iar cei nouă frăţâni mai mar