Dacă s-ar face o anchetă cu răspunsuri sincere, aş băga mâna în foc că dintre cei 17+4 miniştri din cabinetul actual, 16+4 ar face orice să-şi păstreze portofoliul şi după 9 Decembrie.

O singură excepţie: titularul de la Sănătate. Doctorul Arafat şi-a întărit duminică opţiunea de a nu rămâne la vârful ministerului, după ce anterior refuzase în câteva rânduri să ocupe această poziţie. A acceptat-o doar din considerente de “urgenţă”, după demisia lui Cepoi şi în ideea de a da curs operaţiunilor de reformă deja declanşate, dar pe care interimatele ameninţau să le blocheze.

Atitudinea demnă şi responsabilă a medicului Arafat a devenit deja un reper de comportament public. Când reforma buimacă a lui Czeke şi Ritli ameninţa să anihileze toţi paşii făcuţi în zona urgenţelor până atunci, el şi-a permis să aibă o opinie contrară celui pe care preşedintele o aştepta de la “echipă”. Confruntarea de atunci va rămâne în analele “negocierilor” la vârf, iar puseul de autoritate al preşedintelui (“Cineva trebuie să plece!”) s-a întors un bumerang împotriva sa. Cel care era să plece a fost chiar preşedintele pentru că eliminarea brutală a lui Arafat a declanşat valul de proteste de stradă care au condus, în final, la căderea guvernului şi la suspendarea sa. Cred că un moment antologic l-a constituit prezentarea lui Arafat la Cotroceni, pentru validarea sa ca nou ministru al Sănătăţii – cea de-a doua umilinţă majoră (după desemnarea lui Ponta pentru formarea noului guvern) din cariera lui Traian Băsescu.

În discuţia cu realizatorii emisiunii “După 20 de ani”, doctorul Arafat a făcut o nouă demonstraţie de competenţă, măsură şi bun simţ. A pus degetul cu hotărâre pe rănile clasice ale Sănătăţii, nu s-a încrâncenat în a arăta cu degetul vinovăţiile şi “grelele moşteniri”, a emis soluţii. Cea mai importantă declaraţie a sa mi se pare a fi aceea a e