Săptămâna trecută, un lanţ de evenimente m-a împiedicat să urmăresc în direct meciurile internaţionale. Am reuşit însă să văd ulterior rezumatele şi chiar câteva meciuri în întregime. Dar cred că şi toate golurile, câteva zeci. Dintre ele, două sunt absolut memorabile, cel mai spectaculos fiind cel al lui Ibrahimovici, despre care nu cred că e cazul să detaliem: cine l-a văzut îl va ţine minte până în ultima clipă a vieţii, iar cine nu l-a văzut îl poate oricând căuta online. Pentru mine este cel mai frumos văzut vreodată, intrând în clasamentul meu personal înaintea celui înscris de Bobby Charlton pentru Manchester United în finala Cupei Campionilor din 1969 contra celor de la Benfica Lisabona şi al lui Gicu Dobrin contra lui Dinamo, când Argeşul i-a furat titlul în ultima etapă. Ceea ce este într-adevăr deosebit la Ibra este seria evident interminabilă de realizări de excepţie. L-am văzut de atâtea ori înscriind prin execuţii-unicat încât mă întreb dacă nu are cumva vreun deranjament la neuroni care îl face să gândească şi să practice fotbalul altfel decât oamenii normali. Cele 4 goluri înscrise Angliei nu fac decât să confirme faptul că atunci când se autoproclamă cel mai bun fotbalist din lume s-ar putea să aibă dreptate sută la sută. Aici discuţia se poate extinde şi în altă direcţie: adică de ce să candideze la acest titlu neapărat fotbalişti din cele mai bune echipe din lume (Real şi Barcelona) care şi când ratează trofeul suprem tot numai ei sunt luaţi în calcul? Oare or fi cu adevărat Messi şi CR7 mai buni decât Ibra? Dar Didier Drogba, care a câştigat cam de unul singur Champions' League pentru Chelsea are vreun defect? În sfârşit, hai să trec şi la al doilea fotbalist de excepţie despre care vorbeam la început. Se numeşte Gardoş. Pasa dată de el adversarului a fost aproape de perfecţiune, pe care însă a atins-o câteva secunde mai târziu când aceeaşi m