Știu, pentru unii ”știrile zilei” sunt legate de conflictul dintre Ponta și Băsescu, legat de reprezentarea României la Consiliul European. Pentru alții s-ar putea să fie conflictul din Gaza și poziția României ”care condamnă atacurile Hamas și subliniază dreptul Israelului de a-și apăra populația” (cine-i apără însă pe civilii palestinieni rămâne, însă, o întrebare la care aș dori să răspundă și oficialii români). Însă, pentru mine (și nu cred că sunt singurul), știrea care m-a scos din cotidian e moartea lui Boris Strugatki, la 79 de ani.
Nu știu în ce măsură se mai citește astăzi ”Picnic la marginea drumului”, nici cine se mai uită la ”Călăuza” lui Tarkovski, inspirată din cartea fraților Strugatki. În prima parte a anilor 90 (când au ajuns și la noi) au fost o carte și un film cult (genul acela de cărți și filme pe care dacă nu le-ai citit/văzut erai exclus din orice discuții cu oareșce pretenții intelectuale). După Cernobîl, au fost mulți cei care au văzut ”Zona” din ”Picnic…” ca o premoniție (și nu e pentru prima dată când literatura, oarecum marginalizată, devalorizată ca fiind ”ușoară”, din genul science-fiction, anticipează viitorul). ”Picnic la marginea drumului” rămâne, în continuare, la mai bine de jumătate de secol de la scrierea ei (și după dispariția ambilor ei creatori, Arkadi s-a stins din viață în 1991), un avertisment teribil pentru umanitate. Mai ales pentru acea parte a umanității care glorifică geniul științei, indiferent de efectele pe care modernizarea tehnologizată le produce.
”Zona” oferă tehnologie pe bandă rulantă, energie, descoperiri care surclasează cu mult rezultatele științei contemporane, toate, de fapt, resturi ale unui picnic pe care niște extratereștri, mult mai avansați decât pământenii, dar la fel de ”responsabili”, le-au lăsat în urmă. Doar că aceste ”daruri”, tot acest ”progres”, își are propriul preț: mai întâi
