Două texte din discret-eleganta antolo­gie Marius Robescu de la Vitruviu pot fi puse într-o analiză comparativă re­le­van­tă. În selectarea lor, am urmărit nu atât un criteriu valoric (deşi ambele sunt de bun nivel), cât unul tipologic, fiind­că Robescu face alt tip de poezie de la o etapă la alta; şi această diferenţă, cu etapele pe care le subîntinde, trebuie să se vadă.

A văzut-o, de altfel, într-o cronică la an­tologia Spiritul însetat de real (1980), şi Nicolae Manolescu, care o traducea în ur­mătorii termeni: „reflexivitatea este din ce în ce mai abstractă şi mai ra­di­ca­lă; imaginaţia lirică se depoetizează voit, căutând exprimări mai direct-pro­zaice; ironia, care era înainte ca un strat de apă freatică, ţâşneşte acum, tot mai des, la suprafaţă în forme dezinvolt po­le­mice“. De acord cu aceste accente foarte bine puse, mai puţin cu primul. Căci re­fle­xivitatea poetică urmează la Robescu un traseu diferit, de la abstract şi mi­to­lo­gic-generic la concret particularizat şi individualizat. Reflexivitatea, ea, nu este nici pur abstractă, nici concretă în toa­tă puterea cuvântului. E un mod de a procesa poetic un material ce va fi luat de oriunde şi făcut din orice. Ea poa­te fi, apoi, ascunsă, dar implicată în structura de adâncime a poeziei (ar fi o naivitate din partea noastră să credem că în arghezianul Har nu avem refle­xi­vi­tate, întrucât e vorba despre nişte car­tofi); după cum poate fi, dimpotrivă, adu­să la suprafaţa versului.

Or, ceea ce se observă la primul Ro­bes­cu este tocmai conturul intelec­tua­li­zat, livresc şi abstract al reflexivităţii ori meditaţiei poetice. În Ceea ce simt, poe­zie care, pusă la persoana I singular, ar anunţa devoalări de intimitate, par­cur­gem un desfăşurător liric tipic bla­gian, precum la majoritatea poeţilor din întâiul „val“ al generaţiei ’60: „Lemnul uscat şi dulce pe care-mi legăn capul/ ploaia