Pe 7 noiembrie 2012 filosoful român Mihai Șora a împlinit venerabila vârstă de 96 de ani. Este un prilej de deosebită bucurie, dar și unul întru totul potrivit pentru a pune în lumină unele dintre cele mai importante caracteristici ale filosofiei sale, precum și a modalității în care ele formează o unitate de gândire și chiar de sistem. Voi face un pas mai departe decât se obișnuiește de multe ori în presa culturală de la noi – atunci când se scrie despre biografia filosofului Mihai Șora – și voi intra în „miezul tare“ al personalității sale culturale: în gândirea autorului Mihai Șora, în opera lui filosofică.

Familiarizarea mea cu filosofia și gândirea lui Mihai Șora a fost posibilă, la început, prin atitudinea plină de atenție a pro­fe­sorului Valentin Cioveie1. Invitat inițial de domnul Cioveie, am pășit pentru prima oară în apartamentul din strada Michelet, pentru a întâlni un om de o vârstă deja venerabilă (cred că pe atunci domnul Șora avea în jur de 89 de ani), aureolat de prieteniile și vecinătatea culturală cu ma­rile nume ale culturii române interbelice (Eliade, Cioran, Ionescu, Noica, Vul­că­nes­cu, Alexandru Dragomir etc.), dar despre care nu știam pe atunci foarte multe. Pas cu pas, am ajuns să „mă molipsesc“ de farmecul gândirii acestui om (o gândire vie și plină de înțelepciune) și să apro­fun­dez plin de pasiune opera lui filosofică, ela­borând și susținând chiar și o lucrare de li­cență în această privință, ce avea ca su­biect problematica temeiului în gândirea lui Mihai Șora.

Astfel, în acei ani (2005-2007), s-a format ceea ce am putea nu­mi Cercul sau Școala din Stra­da Michelet. Acest cerc, inițial mai mare, s-a diminuat pe par­curs și a ajuns să aibă un nucleu per­ma­nent de patru persoane, la care se adăugau intermitent alte câteva. Cercul era format din Valentin Cioveie, Carmen Lupescu, Se­bastian Mateiescu și Victor Eug