N-o să mă cac pe mine în rândurile următoare zicând că mie nu-mi plac rețelele de socializare, că toate lucrurile astea sunt o pierdere de vreme și că cei care stau pe Facebook sunt imaturi și inutili. Ar fi cumva ipocrit dacă e să țin cont de faptul că acest articol va fi shareuit pe Facebook după ce va fi publicat pe site, iar că ideea pentru el mi-a venit folosind Facebookul aseară.

Culmea, îmi și plăcea Facebookul la început: fără brizbrizurile kitschoase ale Hi5, fără profile care să înceapă să-mi urle manele în boxe, făcea exact ce trebuie – mă ținea în contact cu oameni cu care nu puteam, din varii motive (chef, timp, spațiu, continuum spațiotemporal, ordin de restricție etc.), să mă văd sau să vorbesc la telefon. Din păcate, Zuckerberg își înțelege compania și succesul precum înțelege Marian Vanghelie opera lui Heidegger și, astfel, mai toate schimbările aduse rețelei de socializare au fost în rău. Sau în enervant. Sau în inutil. Sau în „uau, cât de proști sunt ăștia, băi, frate!”.

Zici că Zuckerberg și-a angajat numai funcționari publici mioritici pe care i-a pus să-i complice site-ul la fel de tare ca sistemul de taxe abracadabrant de la noi. De fiecare dată când vreau să fac ceva pe Facebook îmi ia o jumate de oră să mă prind în care dintre meniurile de opțiuni ar trebui să intru, ca apoi să-mi dea eroare. Ar mai rămâne să mă deconecteze de la internet, să-mi șteargă niște fișiere importante și să-mi supraîncălzească procesorul până la explozie. Eventual, să mai și coboare Zuckerberg personal din elicopter în curte să-mi tragă un dos de palmă. De fapt, le mai dau două luni până când scenariul apocaliptic de mai sus se va petrece când voi avea tupeul să comentez la postările amicilor. Chiar zici că e făcut în România, la Caracal.

O să ziceți că sunt din ce în ce mai mulți utilizatori, asta trebuie să însemne că ăștia fac ceva bine. Eu nu