Bienala Tinerilor Artişti, organizată de Fundaţia Culturală META, Bucureşti, octombrie 2012

Trebuie să fii nebun să faci o asemenea bie­nală. „Dacă aş fi artist, n-aș permite să fiu prezentat aşa“, spunea cineva văzând Bienala Tinerilor Artişti. Totuşi, nu asta e problema. Overlapping Biennial a pornit de la ideea unei bienale „colective“, cu mai multe proiecte curatoriale „su­pra­pu­se“ în­tr-unul şi acelaşi format, și a ajuns la o sumă de coduri QR printate şi fixate în se­rie pe pereţii MNAC - Moşilor, pe gar­dul MNAR sau la metrou. Păstrat doar în titlu şi în structură, conceptul iniţial al bi­enalei devine astfel conceptul a cu totul altceva, fără legătură directă şi explicită cu primul (decât de ordin organizatoric), care de­tur­nează atenţia către problema „imaginii vi­zuale ca informaţie în era digitală“: este ea fizică sau nu? Este ea strict „vizuală“? Cum subzistă imaginea în cyberspace?

E nevoie de multă, multă „can­doare“ pen­tru asta. Pentru a eva­cua pur şi simplu atât pro­ble­matizarea bienalei (prin ideea, încă nu neapărat rea, a unei „me­tabienale“), cât şi a mediilor (prin ideea, încă nu cu totul răsuflată, a digitalizării tuturor lucrărilor) în chiar actul aducerii lor în discuţie. Cum poţi ignora problema chiar atunci când te aşezi cu fundul pe ea? Există vreun co­mmit­ment mai profund aici în legătura dintre mul­tiauctorialitatea curatorială şi digi­ta­li­zare, dincolo de ceea ce pare a fi un ener­gic antreprenoriat al bunelor intenţii („e bine să avem bienale în România“ şi „e bi­ne să ridicăm pro­bleme ale civilizaţiei con­temporane“ în ele)?

Nu cred. Mai întâi, nefiind o bienală de me­dia art, e una cumva de media dis­play, interogând nu atât imaginea, cât mediul prin care ne raportăm la ea, un fel de media turn local în display-ul de ex­poziţie. Face din temă mediul ei, din con­cept mijlocul prin care e formulat, e o b