Dacă e adevărat că tot ceea ce s-a întîmplat – bun sau rău – în România acestor 23 de ani are legătură directă cu politica (de unde şi exasperarea mea faţă de cei care spun „Nu mă interesează politica!“ – dar viaţa ta te interesează, prietene?), la fel de adevărat este că, de peste două decenii, mass-media sînt oglinda fidelă a societăţii şi a statului.

Fidelă? Da, fidelă. Cu toate manipulările, distorsionările, frivolităţile şi minciunile fără de ruşine? Da, pentru că, din păcate, şi acestea fac parte din realitate, din viaţa şi existenţa societăţii şi a statului.

Una dintre problemele dezbaterilor noastre este aceea că uităm mai mereu să ne asigurăm că vorbim toţi despre acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, să definim termenii-cheie ai discuţiei. Conform dicţionarului, presa, ziaristica, jurnalismul, cu toate familiile lor de cuvinte, se referă doar la publicaţii, şi singurul termen care include audiovizualul este mass-media. În practică, şi primii termeni s-au extins de mult asupra Radioului, Televiziunii, Internetului – dovadă, de pildă, componenţa Asociaţiei Ziariştilor Români, a Clubului Român de Presă şi a altor organizaţii de breaslă. Ar fi timpul ca dicţionarele să constate realitatea.

Dar contează mai puţin natura suportului (hîrtie, ecran, difuzor), cît natura demersului jurnalistic. Şi ar fi bine să o spunem o dată pentru totdeauna: jurnalism înseamnă, în primul rînd, ştiri, reportaje, anchete, interviuri şi documentare. Editorialul, ca şi datul cu părerea la televizor, nu conferă calitatea de ziarist, drept care nici nu sînt abordate doar de ziarişti, ci şi de oameni de afaceri, actori, politicieni şi de oricine altcineva consideră că are ceva interesant de spus (şi i se oferă sau îşi cumpără spaţiu pentru asta). Dacă nu practică şi nu a practicat măcar în trecut celelalte genuri publicistice, un editorialist nu este ziarist mai mult decît