Îmi aduc aminte perfect cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe Dan C. Mihăilescu. Eram în vechea casă a lui Malaxa din Aleea Alexandru (proaspăt repatriată după o lungă experienţă elveţiană care mă schimbase – în bine, ziceam eu atunci), lucram de puţin timp la Dilema. Nu mai cunoşteam pe nimeni, nimeni nu-şi mai amintea de mine, mă întorsesem plină de nostalgii în altă ţară decît cea din care plecasem – tipica situaţie, pe care n-o poţi înţelege dacă n-ai trecut prin ea. Rigidităţii mele ardeleneşti i se adăugaseră cîteva ferme convingeri helvete (de canton catolic), aşa că n-aveam nici un motiv să mă aflu la Dilema. Şi totuşi eram acolo, cu un vraf de şpalturi în faţă, într-un colţ al impozantei mese rectangulare (care acum nu mai există), pe la sfîrşitul lui 1999, poate începutul lui 2000. Dan C. a intrat ca la el acasă şi s-a îndreptat ţintă spre mine, salutîndu-mă ca pe o veche cunoştinţă. M-a întrebat de ce nu-mi purtam ochelarii (n-am purtat niciodată) şi-apoi mi-a explicat, într-o jumătate de oră, cum stau lucrurile: cum e cu revistele, cum e cu redacţiile, care sînt (noile şi vechile) tabere, ce se face, ce nu se face, ce făcea el acolo (adusese un articol – încă scris de mînă – pentru un dosar dilematic), cum ieşim din dilema alegerilor (era momentul Iliescu-Vadim în turul doi), cum se cresc copiii, cred că mi-a urat şi bun-venit cum nimeni n-o făcuse... S-ar putea ca momentul cu pricina să fi fost primul în care m-am simţit la Dilema la locul meu, deşi Dan C. venea din afară. Era unul dintre talentele sale maieutice (am mai aflat apoi că s-a îndeletnicit întotdeauna, prin redacţii, cu „salvarea“ unora şi altora, a celor descumpăniţi mai ales) acela de a se situa, în raport cu lucrurile prea aşezate, în afară şi de a le cîntări liber, cu jovialitate şi bună-credinţă. De aici, poate, adversitatea sa (violentă, uneori) faţă de disjuncţii şi autoproclama