Am plecat spre Festivalul de Film de la Morelia cu un ghid răsfoit în grabă şi avînd în minte poveştile lui Mihai Chirilov, care fusese de mai multe ori acolo. Mai trecusem Oceanul, dar de data asta pămîntul s-a învîrtit, la propriu, mult mai mult pentru mine.

După douăzeci de ore în care timpul petrecut în avioane şi aeroporturi se suspendă şi doar amorţelile spatelui şi ale picioarelor le mai simţi cu adevărat, am aterizat în Ciudad de Mexico. Văzut de sus, acest oraş mamut, în care trăiesc 20 de milioane de suflete, îţi ia ochii şi îţi taie răsuflarea. Nu există margini pe care ochiul să le poată percepe.

DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90 Viaţa e, uneori, în altă parte Odată debarcat, controlul e strict. Doamna milităroasă de la ghişeu ne întreabă de mai multe ori unde mergem, cît stăm, unde ne cazăm etc. Pînă la urmă ne lasă în pace, nu înainte de a ne spune să avem grijă ca de ochii din cap de formularul pe care ni l-a înmînat. O maşină ne ia de la aeroport şi ne duce direct la hotelul futurist unde urma să stăm o singură noapte. „Urcaţi, vă rog, la etajul 24“, ne îndrumă recepţionera. Şi a părut că liftul ne-a teleportat acolo în mai puţin de două secunde. Odată ce-am deschis uşa, priveliştea halucinantă a unui lego orbitor pe care un copil din altă galaxie îl construise a năvălit în cameră prin pereţii din sticlă. M-am trezit noaptea de cîteva ori doar ca să mă asigur că imaginea cu care adormisem în minte era la locul ei.

Morelia

Primul lucru pe care îl vezi pe şoselele mexicane sînt maşinile mari, americane, şi o aglomeraţie de dughene, cu firme pictate în fel şi chip şi băieţi cu steaguri roşii în mîini care îţi fac semne disperate să opreşti şi să mănînci acolo. Poţi s-o faci doar pe propria-ţi răspundere.

În goana maşinii văd o combinaţie de măreţie, căci în zare se zăreşte lanţul