● Killer Joe (SUA, 2011), de William Friedkin.
Eminenţă a aşa-numitului „New Hollywood“ al anilor ’70, contribuitor la transformarea unora dintre vechile reguli ale jocului (fie ele de stilistică sau de business) în cele după care se joacă şi acum (de pildă, stilistica urmăririi cu maşina n-a mai fost aceeaşi după filmul său din 1971, Filiera franceză), William Friedkin e totodată un regizor aproape neamploaiabil din perspectiva Hollywood-ului conglomerat al zilelor noastre. Ce face el tinde să fie „prea“ transgresiv sau „prea“ confruntaţional, cu un côté senzaţionalist şi unul euro-artistofil: e un om care a exploatat (în sensul tabloid al cuvîntului) subiecte precum exorcizările (în The Exorcist, 1973) şi medii precum acela al gay-ilor ultrahedonişti din epoca pre-SIDA (în Cruising, 1980), dar şi un om care l-a ecranizat pe Harold Pinter (The Birthday Party, 1968), l-a docu-portretizat pe Fritz Lang (Fritz Lang Interviewed by William Friedkin, 1974) şi l-a omagiat pe Henri-Georges Clouzot printr-un ambiţios remake după Salariul groazei (Sorcerer, 1977). Deci nu e de mirare că, în ultimii ani (şi fără să-şi fi dorit asta), Friedkin a regizat mai multă operă decît film. Ce e tonic (venind din partea unui om în vîrstă de 75 de ani) e teribilismul nediluat ce emană din Killer Joe – noul său filmuleţ independent şi sfidător-nerespectabil, care, vîndut Multiplexurilor lumii (inclusiv celor de la noi) ca un film de gen regulamentar, se transformă, pe parcursul ultimei jumătăţi de oră, într-un spectacol de-a dreptul avangardist în comparaţie cu cinema-ul proiectat de obicei în malluri: un amestec de pantomimă sadeiană şi parabolă mesianică degenerată, cu un final în care pur şi simplu se taie filmul.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! Plasat într-un lumpenland texan de
