Există numeroase stagnări în medicina românească legate de lipsa banilor, de politicile sanitare greşite sau absente şi, în al treilea rînd, de rămînerile în urmă ale corpului medical. M-am aşezat la masa de scris cu mintea plină de invective la adresa guvernanţilor din România şi de exemple tragice, în care magistratul destinului unui om a fost sărăcia din spitale. Da, lipsa mijloacelor de diagnostic, a medicamentelor, a clădirilor şi proasta conducere a ministerelor, a direcţiilor şi a caselor de asigurări sînt principalele cauze ale ecartului dintre medicina românească şi cea occidentală. M-am răzgîndit, însă, şi n-am să le aşez pe toate acestea pe hîrtie, din două motive: mai întîi, dumneavoastră, cititori, jurnalişti, alegători din ţara aceasta, vedeţi mai bine decît mine neputinţele miniştrilor şi felul cum se cheltuie banul public şi, în al doilea rînd, ar fi necavaleresc şi nedemn să nu încep prin a observa paiul din ochiul meu, al medicului care sînt, al corpului medical. (Mi se pare, totuşi, că politicienii scapă prea uşor de condeiul meu şi vă dau un singur exemplu de întîrziere istorică. În anul 1856, prima şcoală medicală din Ţara Românească este închisă, după cîteva luni de funcţionare, de către partida filorusă, la putere în Adunarea obştească, pentru că întemeietorul ei, Carol Davila, era, natural, filofrancez. În schimb, în anul 1181, Guilhelm al VIII-lea, senior de Montpellier, hotărăşte că Universitatea de Medicină din oraşul său va fi deschisă tuturor, indiferent de avere şi, atenţie!, confesiune. Altfel spus, un francez, într-un secol şi un loc unde catolicismul era dreptatea şi autoritatea unică, înţelege că medicina este dincolo de Biserică, în schimb, românii dîmboviţeni, şapte sute de ani mai tîrziu, taie bugetul primei lor şcoli medicale, pentru că directorul ei salută cu „Bonjour“ şi nu cu „Dobrîi den“!)

Înainte de a semnala cîtev