In mijlocul isteriei politice continue din Romania, momentul de aparenta reconcilere de la Palatul Cotroceni, cand cei trei presedinti care au condus Romania din 1990 pana acum au putut sa participe in conditii civilizate la aniversarea celor 10 ani de cand am devenit parte a NATO, este un pas inainte.
Am invidiat intotdeauna faptul ca fosti presedinti americani pot sta umar la umar, cordial, alaturi de detinatorul functiei in diferite situatii aniversare. Dar de aici pana la a elogia meritele lui Ion Iliescu in procesul de aderare la NATO este cale foarte lunga.
Civilizatie si reconcilere nu inseamna sa rescriem istoria. Iar istoria scrie ca Ion Iliescu nu numai ca nu a avut niciun merit pentru aderarea Romaniei la NATO (este valabil si pentru integrarea in UE), ci, dimpotriva, a fost unul dintre factorii care au intarzit acest proces. Unul dintre principalele, daca nu principalul obstacol pe traseul prooccidental al Romaniei.
Sa nu uitam ca Roamnia a ratat primul val al aderarii, care a inclus Cehia, Polonia si Ungaria. Motivele au tinut strict de neindeplinirea criteriilor politice si democratice in timpul guvernarii PDSR din perioada 1992-1996, patronata de Ion Iliescu. Daca in acei ani Romania ar fi avut parte de o guvernare democratica si reformista, daca ar fi fost respectate principiile lumii civilizate, Romania, cu o pozitie geostategica foarte valoaroasa, cu siguranta ca ar fi facut parte din primul val.
Reusita din 2002 se datoreaza guvernarii CDR si presedintelui Emil Constantinescu, care au declansat reforme vitale si si-au asumat masuri impopulare cu cost politic foarte mare, precum deschiderea spatiului aerian romanesc pentru avioanele NATO care bombardau Serbia in cadrul interventiei impotriva lui Slobodan Milosevici, prieten cu Ion Iliescu.
De altfel, atunci Ion Iliescu a fost unul dintre ce
