Generaţia formată în timpul tranziţiei este prima care s-a născut politic revoltându-se împotriva unor politici care, cu toate neajunsurile lor condamnabile, pot fi caracterizate drept reformiste.

Momentul trecerii a 25 de ani de la revolta muncitorilor de la Braşov a trecut aproape neobservat, deşi realitatea socială a Ro­mâ­niei de azi ar fi trebuit să dea mai multă forţă acestei aniversări. Lip­sa de interes pentru unul dintre cele mai importante momente ale istoriei noas­tre recente are multe sem­nificaţii, vreau să arăt aici măsura în care o astfel de cvasiuitare este grăitoare pentru direcţia în care mer­ge societatea ro­mânească. Iar din această societate mă voi referi mai ales la par­tea cea mai tânără, cea născută chiar în jurul anului 1987, generaţia formată în tim­pul de tranziţie, care ar fi trebuit să devină un motor al schimbării, dar care pare acum prinsă în capcana unei istorii pe care nu o înţelege.

Un sfert de secol de la o revoltă a mun­ci­torilor ar fi fost un bun prilej de acţiune din partea sindicatelor, dar acestea s-au do­vedit încă o dată nereprezentative şi de­pendente de alte interese decât cele ale „salariaţilor". Autorităţile de la Bucureşti au ignorat şi ele evenimentul, în contrast cu ceea ce s-a întâmplat acum cinci ani, dar şi cu interesul pentru istorie arătat acum câteva săptămâni, cu ocazia ani­ver­sării Regelui Mihai, care a împlinit vârsta impresionantă, dar mai puţin rotundă, de 91 de ani. Contrastul ne arată cât de sem­nificativă este uitarea pentru identitatea ce­lor care ne conduc. Revolta din 1987 es­te cea care, chiar mai bine decât mo­men­tul 1989, înecat în comploturi, poate să fie prezentată generaţiilor tinere drept sim­bolul revoltei şi represiunii caracteristice re­gimului comunist. Faptul că asta nu se întâmplă ne face să presupunem că ac­tu­a­la clasă politică se simte mai aproape de fosta nomenclatur