Există multe familii formate din creatori de artă plastică. E şi firesc, ca orice alţi oameni, şi plasticienii se întâlnesc la şcoală sau în cadrul desfăşurării acestei meserii şi chiar ajung să se căsătorească. Iar copiii lor, trăind în acest mediu, e firesc ori să încerce orice altceva radical diferit, ori să meargă pe acelaşi drum, să se manifeste în acelaşi domeniu minunat în care s-au născut, îl cunosc din interior, le este familiar de-a dreptul. Şi nouă ne place, de ce nu şi lor. Dacă ar fi fost vreo sinecură, vreo funcţie publică bănoasă sau doar aducătoare de venituri suplimentare nedeclarate, atunci prezenţa consorţilor sau a copiilor ar fi fost nepotism. Dar în zilele noastre nici soţul nu îţi mai este rudă, ci doar afin, iar punerea copiilor în pâine se numeşte promovarea tineretului pe linie de partid ce îţi atârnă la degetul mic.
Promovarea propriilor copii pe linie de muncă plastică este normală, o chestie de opţiune personală. Creatorii de artă fină încă au o imagine nedreaptă în societatea românească. Puţini oameni din afara artei şi-ar îndemna copiii să facă pictură sau sculptură. Alte domenii plastice sunt de neînţeles. Nici măcar gloria nu îi îmbunează pe părinţii virtualilor viitori artişti, iar banii sunt mereu exageraţi. În extrem, decât să facă ei lucrări valoroase pe care să se chinuiască să le vândă, mai bine să le vândă pe ale altora. Marii artişti care ar fi putut să fie sunt, de obicei, cei mai buni curatori, promotori sau critici de artă. S-au mânjit cu culori şi au sufletul deschis spre artă.
Nu vom elabora liste de familii sau dinastii de artişti, ar fi incompletă oricum şi ar isca amintiri triste, poate chiar dureroase. Importantă este perceperea artei, a creatorilor ei, a celor care i se dedică cu familie şi generaţii cu tot.
O artistă aparte, şi plastică şi muzicală, Alexandrina Hristov, a mărturisit de multe ori
