Au apărut zilele acestea, la Editura Humanitas, într-o selecţie realizată de Dan C. Mihăilescu, scrisorile lui Caragiale. Cu ceva timp în urmă, a apărut, la aceeaşi editură, un audiobook cu texte jurnalistice, ale aceluiaşi autor.
Nu-mi aduc aminte să le fi studiat la şcoală, nici pe unele, nici pe celelalte. Caragiale lăsat ca amintire de anii de liceu nu era decît un dramaturg care ironiza apucăturile rele ale burgheziei sau proasta educaţie oferită odraslelor de bogătaşi. Un dramaturg cocoţat pe un piedestal din marmură falsificată de clişee, superlative găunoase, teorii inepte, departe de mintea şi inima tînărului cititor. Caragiale cel descoperit, în anii de după Revoluţie, în corespondenţa cu prietenii sau în jurnalele vremii sale a căpătat contururile fireşti, verosimile, multicolore ale unui personaj de o ireductibilă bogăţie. Am descoperit tîrziu tristeţea şi disperările lui Caragiale. Îngrijorările lui şi lehamitea. Tandreţea şi responsabilitatea lui faţă de familie. Preocuparea pentru limba română. Îndrăgostirile, renunţările, vanităţile, meschinăriile, prieteniile, valorile lui. Doar astfel, dat jos de pe soclul vopsit în culori stridente, l-am putut preţui şi admira cu adevărat.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Din cîte ştiu, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în felul în care marii autori români le sînt prezentaţi elevilor: Eminescu este „geniu“ şi „luceafăr“, Creangă a scris multe amintiri despre „copilul universal“, Alecsandri vorbeşte despre „vitejia ostaşilor români“, iar în opera lui Rebreanu, personajele se luptă pentru pămînt. Nimic despre vieţile lor adevărate. Nimic despre eforturi, bucurii, eşecuri, succese. Nimic despre poveştile reale din care s-au născut ficţiunile lor. Scriitorii români predaţi în şcoală par nişte personaje fantomă, ireale, împodobite cu epitete roz, îmbă
