S-au scurs zece ani de când am intrat în NATO. Pentru a puncta evenimentul, toţi cei trei preşedinţi de stat pe care i-a avut România postdecembristă s-au reunit la Palatal Cotroceni şi au participat la un dineu oferit de către actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, în prezenţa ambasadorului Statelor Unite ale Americii, excelenţa sa Mark Gitenstein. Pe site-ul Preşedinţiei României este publicată şi o fotografie-document, în care toţi cei trei preşedinţi stau, cu pompa cuvenită momentului, alăturea: Traian Băsescu, la mijloc, Ion Iliescu, la stânga şi Emil Constantinescu, la dreapta. Nu se scuipă, nu se înjură şi nici nu se bat. Probabil că tocmai din acest motiv presa noastră nu i-a prea băgat în seamă, iar evenimentul cu pricina va trece, cel mai probabil, neobservat. Pe cine mai interesează astăzi de NATO, când Ponta, Antonescu şi majoritatea parlamentară i-au dat mandat preşedintelui Băsescu să le dea cu veto celor de la Bruxelles, ca la gândacii de bucătărie… Pe cine mai interesează faptul că, de zece ani, România beneficiază de cea mai puternică garanţie de securitate naţională din lume, în vreme ce dincolo de Prut, la doar o aruncătură de băţ, limba română este „limbă moldovenească”, iar în raionul transnistrean soldaţii ruşi au trecut la uniforma de iarnă. Dar, revenind la momentul de la Cotroceni, se pare că politicienii români încep, în sfârşit, să se convingă de un adevăr elementar: cetăţenii vor începe să-i respecte doar atunci când se vor respecta şi ei, unii pe alţii. Până când nu se va întâmpla acest lucru, românaşii se vor delecta în continuare cu înjurăturile, scuipăturile şi mârlăniile televizate, pe care le oferă seară de seară distinşii noştri politicieni. Chiar şi copiii de la grădiniţă au ajuns să se jignească între ei, apostrofându-se cu invective gen „băsist”, „comunist”, „adormit” sau „plagiator”. Fireşte, expresii deprinse în