Cele mai evidente clişee sînt fostele metafore, acum banalizate, dar capabile să reînvie, la nevoie, cînd scoaterea din contextul la fel de banal le reconcretizează. Retrezirea la viaţă (prin refacerea imaginii iniţiale) se petrece, adesea, în contexte comice, cu efect definitiv de ridiculizare. Unul dintre clişeele folosite cu nonşalanţă în discursul public românesc e metafora caracatiţei; un loc comun internaţional, desigur, pe care îl evoca George Orwell în celebrul său articol din 1946, „Politics and the English Language“, pentru a ilustra fenomenul „ciocnirii“ metaforelor fosilizate: Caracatiţa fascistă şi-a cîntat cîntecul de lebădă. Orwell observa că autorul unui asemenea enunţ nu are reprezentarea mentală a celor spuse – şi asta pur şi simplu pentru că nu gîndeşte. Clişeele fiind semnul clar al preluării şi al reproducerii automate, fără ezitări, îndoieli şi interogaţii, a fragmentelor de discurs gata făcut.
DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul... Nu e greu (mai ales cu ajutorul motorului Google) să găsim ilustrări contemporane ale clişeului caracatiţei. La fixarea sa în discursul public românesc au contribuit, desigur, serialul La Piovra, obsesia conspiraţiei universale şi un acut sentiment de frustrare. Trebuie totuşi să recunoaştem o anume bonomie în imaginea caracatiţei: o vietate destul de simpatică, în comparaţie cu rechinii, lupii sau viperele; oricum, faţă de enorma cantitate de injurii transmise permanent, discursul despre caracatiţă este unul elegant şi eufemistic.
Se întîmplă mai rar ca vietatea să fie corporalizată şi chiar uşor feminizată – „Trupul şi braţele caracatiţei din vămi“ (ziare.com); de obicei, animalul s-a transformat într-o structură rigidă, mecanică, înzestrată cu vîrf (dar şi cu creier): „cu cît ne apropiem de vîrful caracatiţei... de creierul caracatiţei...“ (Anten
