Bătălia pentru fonduri europene dintre Băsescu şi Ponta are şi ceva comic. La Bruxelles este o dispută între preşedintele Van Rompuy (care reprezintă interesele donatorilor – adică ale ţărilor care dau mai mult decât primesc şi ţin, de fapt, Uniunea în funcţiune) şi Comisie plus Parlament (care reprezintă interesele „amicilor coeziunii”, adică ale ţărilor care consumă, în general, mai mult decât sunt în stare să producă). De ce sunt Barroso şi Schulz de partea acestora – e simplu de înţeles: ei sunt beneficiarii principali ai birocraţiei costisitoare a Uniunii. Dacă se reduc sumele contribuabililor, se reduc şi privilegiile lor. În miezul disputei se află însă argumentul forte al lui Van Rompuy: dacă ţările astea consumatoare tot nu sunt în stare să acceseze şi utilizeze fondurile de coeziune decât în proporţii ridicole (cazul României), ce rost are ca englezii, nemţii sau danezii să ia bani de la gura propriilor lor cetăţeni şi să-i verse în bugetul Uniunii?

Ameninţarea asta cu reducerea fondurilor de coeziune e mai veche şi cei vizaţi – în special aripa sudică a continentului – s-au organizat şi au format această grupare dirijată de Barosso, cu reuniuni periodice, dintre care una a avut loc recent la Bucureşti. Săptămâna asta va avea loc o confruntare dură între cele două viziuni, confruntare în care România pică cam ca musca în lapte, în condiţiile în care la Bucureşti decidenţii politici nu sunt în stare să adopte o poziţie comună. Cearta pe reprezentare, spuneam, capătă aspecte groteşti. Faptul că Ponta a renunţat la adoptarea poziţiei de forţă în urma căreia a participat pentru prima dată la o reuniune la vârf, punându-se în situaţia de a se afla la masa celor mari fără mandatul corespunzător, i-a dat curaj proepinentului său care şi-a arogat plusul de experienţă ca argument forte. Scandalul s-a declanşat odată cu recomandarea făcută de Ponta ca România s