Ca orice mare autor, Caragiale sfîrşeşte prin a nu mai putea fi citit din cauza abuzului de exegeză. Fiecare istoric sau critic literar, fiecare regizor de teatru sau film, fiecare condeier, profesionist sau de ocazie, îl dublează pe scriitorul Caragiale, cu un Caragiale privat, reamenajat după gustul, obsesiile, idiosincrasiile şi „creativitatea“ proprie. Toţi se simt în posesia „adevăratului“ Caragiale: mai subtil, mai complicat, mai „original“, mai spectaculos, mai fistichiu, mai „actual“ decît cel pe care îl ştie lumea. De acord: avem de a face cu unul din inevitabilele efecte colaterale ale lecturii: orice cititor îşi face – şi are dreptul să-şi facă – o imagine personală despre textul pe care îl citeşte. Cu atît mai mult, orice hermeneut poate „descoperi“ unghiuri de atac insolite, poate risca ingenioase tatonări printre rînduri. Cu condiţia să nu creeze, prin efortul său inovator, un alt text şi un alt autor. Adică să nu pretindă a fi mai deştept, mai talentat, mai profund decît însuşi obiectul strădaniilor sale.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Tot omul e pîndit, astăzi, de cel puţin două maladii insidioase: sîntem (mereu) foarte ocupaţi şi vrem să fim (mereu) foarte inteligenţi. Rezultatul e, în primul caz, o semnificativă pierdere de libertate, iar în al doilea – o ireversibilă înstrăinare de bucuriile simple. Ambele maladii sînt la antipodul „caragialismului“. „Fiţi sănătoşi şi veseli!“ – e formula de încheiere a multor scrisori din corespondenţa lui Caragiale. A-l citi cu o mină tragică, a identifica peste tot urme de cianură, a recolta din fiecare rînd probe de bilă neagră, amărăciuni, acreli, exasperări, cinisme, suferinţe disimulate şi clovnerii tragice e a merge în răspăr cu firea şi geniul său. Da, Caragiale e un om întreg, ştie ce e tristeţea, dezamăgirea, descumpănirea. Ar