După ce însăilează de-a lungul a 10 pagini un fel de pomelnic al plimbării de la o instanţă la alta şi de la un parchet la altul a dosarului Frumuşanu-Crăinceanu, Inspecţia Judiciară a CSM a conchis recent că nu există motive pentru o cercetare aprofundată a motivelor şi persoanelor vinovate că ancheta nu a fost soluţionată nici după 21 de ani.
Prin urmare, inspectorul judiciar care, între două cafele, şi-a aruncat un ochi pe plângerea formulată de familiile îndoliate a dispus clasarea acesteia.
Ciudată măsură, dacă stai să te gândeşti că speţa trimisă Inspecţiei e una în care România tocmai a fost condamnată la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.
Ciudată măsură, dacă ţi cont de faptul că, de la mii de kilometri distanţă, magistraţii de la Strasbourg au sesizat ceea ce omologii lor români consideră că nici măcar nu trebuie chestionat: că, după ce autorităţile poliţieneşti de la Bucureşti le-au îngropat celor două familii copilul, respectiv soţia, autorităţile judiciare le-au îngropat, ulterior, speranţa că criminalii vor fi pedepsiţi.
Andrei Frumuşanu a fost ucis la 24 de ani. Aurica Crăiniceanu a fost ucisă la 27 de ani.
Întâmplarea care i-a trimis împreună în lumea celor drepţi a fost una singură: s-au nimerit întâmplător în Piaţa Victoriei când ciocnirile dintre mineri şi forţele de ordine s-au înteţit.
Mai mult decât atât, s-au nimerit acolo în după-amiaza zilei de 25 septembrie 1991 tocmai când un descreierat trăgea din clădirea Guvernului, încâlcând toate regulile pe care le învăţase în poligon.
Emasculaţi nu doar de competenţele profesionale, dar şi de orice brumă de umanitate, lucrătorii din justiţie care s-au intersectat cu dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu au lăsat de fiecare dată pe umerii urmaşilor celor doi decedaţi în 1991 tot ce a scos mai rău la suprafaţă o mineriadă pe care au inventat-o şi de care s-au fo
