Tema manuscrisului găsit, a misterului arheologic a devenit un loc comun în literatura universală (din Antichitate şi Evul Mediu, la Balzac, Poe, Agatha Christie, Umberto Eco, Borges, până la cele mai multe romane „post-Harry Potter”), dar iată că poate fi reluată oricând cu succes.
O dovedeşte şi noul volum al lui Paulo Coelho, Manuscrito Encontrado em Accra, 2012, tradus cu uluitoare sincronicitate la Humanitas Fiction de către cunoscuta specialistă în literatură portugheză Micaela Ghiţescu. (De altfel, traducerea nu s-a făcut mai repede decât îşi scrie însuşi Coelho textele: autorul mărturisea că nu îi trebuie decât câteva săptămâni, după ce meditează un an sau doi asupra subiectului. Şi acest volum ar fi fost scris în numai două săptămâni, după ce Coelho şi-a revenit dintr-un infarct. Asemenea rapiditate – pentru aproape 200 de pagini – am mai întâlnit-o cu uimire la Avicenna, care îşi compunea tratatele şi epistolele pe drum, călare, între două cetăţi, în câteva zile, ba chiar „într-o jumătate de oră”. Comparaţia cu „filosofia ambulantă” medievală, compilaţie oriental-grecească, nu mi se pare nici din punctul de vedere al urgenţei redactării, deplasată.
Micaela Ghiţescu, al cărei nume e legat şi de prima apariţie în limba română a Alchimistului (Editura Nemira, 1995), roman considerat în continuare principalul succes al lui Coelho, are o frază adaptată simplităţii parabolei şi marilor adevăruri, prin care Coelho, popularizatorul „sufletului lumii”, „Marii Opere”, „limbajului universal” (şi al altor termeni preluaţi de la Jung sau alţi pasionaţi de alchimie) a ajuns în ultimii douăzeci de ani la tiraje ameţitoare. Împărtăşirea înţelepciunilor elementare (precum „descoperirea Marii Opere nu e misiunea câtorva aleşi, ci a tuturor fiinţelor de pe Pământ”, „Dunele se schimbă sub vântoase, dar pustia rămâne aceeaşi” sau „Când vrei ceva cu adevărat,