Nu, poezia satului n-a dispărut, aşa cum s-ar putea crede, sub apăsarea unei globaliză ri geopolitice, al unui entuziasm al europenizării.

Motiv major al literelor noastre, sugerînd dimensiunea virtuală a eternităţii (Blaga nu s-a înşelat), ea supravieţuieşte la acest început de mileniu crispat de anomalii şi, după toate probabilităţile, va dăinui dincolo de ele. Deoarece satul dă măsura unui tip de umanitate aparte, încă prezent între noi, cu o voce proprie nu mai puţin îndreptăţită decît cea intelectualizantă ori stradală, jemanfişistă, în vogă acum. Unul din autorii care o cultivă în chip caracteristic este sigheteanul Vasile Muste. Descendent al unui şir de preoţi, om blajin, criptînd însă sub o asemenea înfăţişare impulsurile năvalnice ale toposului natal, d-sa ne propune figura unui maramureşean în suflet şi trup, „uimind întunericul pe cărări neumblate/ cu alte ploi demult răstignit în înalturi” (Copil cu zmeu). Sentimental fără a fi sentimentalizant, rural fără a fi sămănătorist, poetul se răsfaţă cu fineţurile simplităţii: „caut un crin să mă nască de tot/ dacă oamenii nu pot/ face aceasta lăsîndu-mă foarte/ tînăr cu faţa spre moarte” (Plîns). Sau: “nu există asfinţituri/ numai întristări/ ale lucrurilor// visul pierdut/ la marginea zilei/ e umbra noastră/ în cer” (Atoateinfinirea). Deoarece mediul pe care îl relevă e unul al originilor, corelativul moral adecvat al acestuia e copilăria. Declarîndu-se „specialist în copilărie”, Vasile Muste ne asigură că „la nevoie pot face rost de păsări pe cer” şi că „la marginea memoriei deţin grădini suspendate/ unde cultiv primăveri nelumite” (Biografie selectivă). Reproşurile pe care şi le face, eseninian, au ca obiect neglijarea acestui univers mustind de asocieri vegetale şi animaliere, într-o continuă beţie a unei prospeţimi inaugurale: „n-ai învăţat suflet al meu să te bucuri pentru mieii/ din casa lî