Folosesc intenţionat pluralul Bucureştii, fiindcă mi se pare mai potrivit cu de altădată decât singularul Bucureştiul care merge de minune împreună cu de astăzi. Vreau să precizez din capul locului că de altădată nu se referă la cine ştie ce epocă istorică îndepărtată, ci la jumătatea deceniului 6 al secolului XX, când am intrat la facultate.

Mai fusesem într-un rând în Bucureşti, în vara lui 1953, ca să-mi văd mama cu ocazia singurului „vorbitor”, care îi va fi permis în cei doi ani de închisoare, dar nu reţinusem mai nimic, cu excepţia barăcilor de lemn din Ghencea, unde se află astăzi Stadionul Steaua, şi a gardului de sârmă ghimpată, care a împiedicat-o pe mama să ne atingă mâna, nu, nu să ne îmbrăţişeze, pe fratele meu şi pe mine. Bucureştii de la mijlocul anilor 1950 erau, înainte de orice, un oraş în care te puteai plimba şi vedea o mulţime de case vechi, unele, încă în bună stare, care îi făcuse pe cei din generaţiile dinaintea noastră să-l considere micul Paris. Am apucat casele Maiorescu şi Macedonsky, Muzeul Simu şi atâtea altele de care generaţiile de după a noastră nici măcar n-au auzit. Apoi, sub ochii mei, au fost dărâmate toate, una după alta, ca şi bisericele Sfânta Vineri şi Văcăreşti, lista putând continua, cu o, deloc stranie, tenacitate aculturală. Andrei Pippidi, ale cărui articole din „Dilema veche” le urmăresc cu sfinţenie, şi care, se cade să mărturisesc, m-a determinat să scriu editorialul de faţă, relatează într-un interviu din revista „22” (numărul din 30 octombrie- 5 noiembrie), care ar trebui citit de cât mai multă lume, o întâmplare, din anii 1980, extrem de semnificativă pentru caracterul acultural al regimului comunist. Într-o zi, Ceauşescu ar fi trecut prin faţa unei case de pe strada Ştefan cel Mare, astăzi, Iancu de Hunedoara, din apropierea Pieţei Victoria, şi ar fi întrebat: „Ce e cu magherniţa asta?” I s-a răspuns