Cînd lectura devine o rutină a cărei monotonie sufocă spiritul, remediul în faţa sa- ţietăţii stă în meditaţia asupra actului în sine: te întrebi ce e lectura şi ce anume îţi oferă ea, şi tot încercînd să te lămureşti sfîrşeşti prin a căpăta o dispoziţ ie care te scoate din matca plictisului livresc.

Reţeta a fost verificată deseori: cînd lectura e fadă, e îndeajuns să treci la filosofia din spatele ei, ca marasmul buchiselii să dispară. Cu o înclinaţie vădită spre textele exotice, de-a dreptul rare, ale scolasticii medievale, Valeriu Gherghel e un împătimit livresc la care postura de cititor i-a insuflat o serie de întrebări înrudite: cît din lectura unui volum e interpretare lui? Există un criteriu prin care să decidem care interpretare e mai bună? Există o singură interpretarea adevărată a unui text literar? Volumul Breviarul sceptic e o colecţie de eseuri gravitînd în jurul acestor întrebări.

Probabil că, dincolo de interesul teoretic al problemei, imboldul de a o cerceta i-a venit lui Valeriu Gherghel dintr-o exasperare cantitativă: disproporţia dintre numărul capodoperelor şi oceanul de exegeză din jurul lor. Interpreţii – filosofi sau critici – scriu inadmisibil de mult, dînd naştere unei babilonii documentare, în care ţi-e tot mai greu să te descurci. Tocmai de aceea principala exigenţă pe care autorul o pune în faţa exegeţilor e simplitatea. „În această lucrare mă va interesa, în primul rînd, aplicarea principiului simplităţii în interpretarea textelor. În hermeneutică, adepţii risipei şi excesului sînt legiune. Voi dovedi această tragedie. Dimpotrivă: adepţii simplităţii sînt rari.“ (p. 11) Cu alte cuvinte, de comentatori grafomani, care înconjoară o operă cu o iederă exegetică luxuriantă, nu ducem lipsă, în schimb numărul interpreţilor concişi sînt rarităţi istorice.

Ce surprinde la Gherghel e felul în care înţelege simplitatea, c