La Atheneul Român, recitalul pianistului Viniciu Moroianu readuce în atenţia publică, cu sens de exemplaritate, prezenţa muzicii româneşti în marele context european al valorilor. De la Beethoven la Debussy – aniversăm împlinirea a 150 de ani de la naşterea marelui compozitor francez, şi de aici la Dinu Lipatti, iată un excurs artistic de aleasă altitudine intelectuală. Preludiu şi Nocturnă moldavă datorate compozitorului român atestă o dată în plus geniul unui artist a cărui atitudine componistică poate fi apreciată în zona unui avangardism ce reiese în mod firesc din însăşi substanţa muzicală a materialului din care îşi trage seva spirituală; este un material ritmicomelodic de esenţă populară abordat prin prisma acestui concept nou, în prima jumătate a secolului trecut, anume heterofonia. Este o viziune pe care Enescu o inaugurează în miniatura sa pianistică Clopote în noapte. Verva dinamică, coloritul timbral, pe alocuri pitoresc, exuberant, pe alocuri puternic imaginativ, de impresionantă sensibilitate, dau savoare, la Dinu Lipatti, unei creaţii mult prea mult timp neglijate de pianiştii noştri, creaţie pe care, cu titlu de mare nobleţe, Viniciu Moroianu o readuce în circuitul vieţii de concert.

Cu câteva săptămâni în urmă, la început de noiembrie, tot la Atheneul Român, recitalul pianistului Boris Berezovski făcea dovada unei abordări cu totul diferite a spaţiului muzical. Este o zonă imensă a jocului pianistic de mare clasă, de mare forţă. Este spaţiul unui mare spectacol. Contează mai puţin genul de muzică, lumea interioară a acesteia. Ceea ce contează este bucuria debordantă de a face spectacol. Am în vedere Studiile de concert – Variaţiunile de Brahms pe o temă de Paganini. Mă gândesc la marele opus pianistic Gaspard de la Nuit, lucrare ce a fost realmente golită de acel univers oniric pe care îl sugerează la confluenţă muzica lui Ravel şi poezia roman