De multă vreme, arta românească n-a mai trăit în afara ţării un moment atât de strălucit precum a fost, la începutul lunii octombrie, cel prilejuit de vernisajul expoziţiei lui Mircea Cantor de la Centre Pompidou, care a fost onorat de o întreagă armată de critici de artă, curatori, iar expoziţia i-a fost deschisă de un cuvânt al ministrului francez al Culturii.

Deşi este plecat în Franţa de peste 10 ani, s-a şcolit în Franţa, Mircea Cantor, la fel ca şi predecesorul său Brâncuşi, cu care, iată, se şi învecinează acum la Paris, îşi alimentează demersul artistic cu teme furnizate de amintirea unei ancestralităţi care s-a deschis în gândirea sa prin copilăria trăită în nordul ţării. Să nu începem însă din acest punct cronica pe care ne-am propus-o, deşi iniţial ne-am dorit un fel de jurnal al acestei descinderi pariziene şi poate că, în ediţiile următoare ale revistei, ne vom opri şi asupra unor momente care se leagă întrucâtva de expoziţia lui Mircea Cantor. Să notăm mai întâi că, pe nivelul de sud al Centrului Pompidou, acesta se învecinează cu alt artist străin, dar locuitor al Parisului, Adel Abdessemed, în mare vogă acum în presa franceză. Chiar pe platoul din faţa intrării în Centrul Cultural Pompidou se află grupul statuar realizat de acesta, care marchează momentul violent produs de fotbalistul Zinedine Zidane în celebrul meci al francezilor cu italienii, din penultimul Campionat Mondial de Fotbal. Este un semnal transmis cu toată precizia împotriva violenţei de orice tip, iar cele două expoziţii, ale celor doi artişti, sunt aproape surori. Mai întâi, însă, facem distincţia că, dacă termenii în care se exprimă algerianul sunt foarte exacţi, Mircea Cantor alege o formulă mult mai subtilă, a unei poezii incluse în textul demersului, după opinia noastră greu de descifrat de neiniţiaţi, pentru că violenţa din destin are dimensiuni mitologice, iar decup