Bogdan-Alexandru Stănescu,
Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul,
Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 64 pag.
De o extremă stranietate li se va părea cititorilor de poezie română contemporană această primă carte a lui Bogdan- Alexandru Stănescu. Cerebrală într-o perioadă monopolizată de regiile denudării emoţionale, mitologică în plină apatie a sacrului, uzând de metafore şi metonimii în timpuri foarte grele pentru tropii de orice fel, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul reprezintă, din punctul meu de vedere, inclusiv un superb (în înţeles etimologic) gest provocator.
Pe care nu pot decât să îl salut. Critic la origine (la fel ca Marius Chivu, celălalt debutant de anvergură de anul acesta), Bogdan-Alexandru Stănescu s-a văzut nevoit să asiste, în poezia ultimilor ani, la ascensiunea inexplicabilă a unor formule literare de un primitivism de-a dreptul criant. Denunţându-le în cronicile sale, şi-a atras, bineînţeles, inamiciţii pe termen lung. Dar atât. Poeţii cu pricina au mers mai departe senini, netulburaţi, cultivându-şi în gol (şi spre deliciul galeriei de groupies) recuzita de efecte.
Stranie găsesc şi eu această carte. Numai că mie, ca şi autorului ei, tocmai stranietatea mi se pare a fi calitatea de căpătâi a poeziei veritabile. Începând cu titlul, de o consistenţă aproape epică, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul electrizează inspirat câteva din cele mai statornice (şi mai inerte) obişnuinţe de lectură. Dacă ar fi să urmărim de câte ori, în legătură cu câte cărţi de versuri s-a spus că ar vădi abilităţi constructive remarcabile, am ajunge, probabil, să pierdem şirul numărătorii. În aceste condiţii, devine cumva stânjenitor să mai notez formidabila coeziune de fond a cărţii lui Bogdan- Alexandru Stănescu.
Sunt, aici, două niveluri, două straturi imaginare care interferează. Unul, al proiecţiei în nara
