Recenta carte a lui Mircea Mihăieş, Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha, îndreptăţ eşte întrebarea dacă intenţiile frustrate ale autorilor nu duc uneori la rezultatele cele mai interesante.

După mărturisirea autorului, intenţia iniţială a fost aceea de-a scrie despre Faulkner şi alcool, un subiect, ne-am putea închipui, mai îmbătător, cu siguranţă mai neortodox, însă până la urmă arid, în sensul propriu al cuvântului. Spre deosebire de scriitura altor mari băutori – Malcolm Lowry îmi vine în minte – în opera lui Faulkner, alcoolul şi alcoolismul sunt supuse în mare măsură unui surprinzător disappearing act, unui „număr de dispariţie”, într-o eludare atât de constantă încât s-ar putea foarte bine să fie programatică. În viaţa scriitorului, în care, ne aminteşte Mihăieş, ziua se însoţea adesea cu sticla de whisky, alcoolul suferea de altfel tot o dispariţie. Zădărnicită, condamnată altminteri să se zbată aproape doar în episoade obscure ale biografiei, intenţia criticului s-a reorientat dinspre alcool spre alte licori tari, în care romanele în cauză sunt din abundenţă scăldate. O reorientare fericită, mi se pare, înspre o formulă complicată, care are însă ca rezultat o carte remarcabilă de exegeză faulkneriană şi de critică literară (în sensul englez al termenului criticism). Mai important pentru mine însă e faptul că, deşi nu uşoară, e o lectură captivantă.

Oricum ar sta lucrurile cu intenţiile, nu mi se pare a fi o reorientare recentă. Aşa cum apare în întregul său, după lectură, Ce rămâne s-a sedimentat în interiorul criticului în ani de lectură, de reflecţie şi, nu în ultimul rând, de predare a lui Faulkner, timp în care pasiunea şi atenţia se vor fi ascuţit cu răbdare, timp în care titlul s-a limpezit înspre răspunsuri multiple. Într-o vreme în care studiul literaturii se manifestă, mai mult nevrând decât vrând, tot